Prima scrisoare
Dragul meu prieten,
Iti scriu aceste randuri cand, inca, pe geam pot privi blocurile gri (nu are legatura cu melodia) ale Iasiului sub un cer la fel de gri si parca mut. In acest timp, prin deschizatura ferestrei patrunde zgomotul tramvaiului ce trece strada pe langa blogul unde am locuit destule zile, zgomotul masinilor trecand pe aceeasi strada, si, bineinteles, minunatul zumzet al oamenilor care, prin desisul vietii lor cotidiene gasesc vreme pentru o injuratura strasnica, romaneasca, cu personalitate. Ma intreb: Ce-ar fi potrivit sa spun in aceste momente? Poate ca toata “tarasenia” nu are nicidecum importanta pe care i-o acordam: oamenii se muta mereu, si asta fara mari tristeti, fara tragedii, fara lacrimi, si, de ce nu?, fara imbratisari de adio. Da, asa aud in jurul meu, ca oamenii au uneori nevoia de a fi in alta parte, chiar si permanent. Dar iata ca, sub semnul lui “adio”, ne-am imbratisat, am fost emotionati, asa cum fac niste oameni (a)normali, de altfel. Gandindu-ne la probabilitatea ne-intalnirii, putin a lipsit sa picure si o lacrima, dar prea bine e ca suntem barbati vigurosi, care nu se inmoaie cu una, cu doua…
Asadar, plec. Si, probabil, voi ajunge. Si, probabil, voi uita. Si, atunci, cel mai sigur, totul se va schimba.
Pe curand!
nu ma simt inspirat, dar trebuie sa recunosc ca prietenul nostru comun are dreptate. ne mutam, viata sufera schimbari considerabile, iar oamenii,…, oamenii ii mai revezi dupa o vreme…si atunci incerci sa te bucuri de clipa. In alte cazuri, mai nefericite, nu ii mai vezi. Atunci nu-ti ramane decat poza lor si ceva amintiri.
Frumos. Imbratisarea cuprindea si barbatia si lacrima.