Desi a trecut putina vreme de cand ne-am zarit/vorbit ultima data, multe s-au intamplat, atat inlauntrul meu, cat si imprejurul meu, dar ma tem ca prea putine vor ajunge la tine, cuvintele risipindu-se chiar inainte de a ajunge pe malul batranei Europa.

Chiar daca in urechile mele inca staruie ecoul nocturn al strazilor romanesc-zgomotoase, ritmul sacadat al manelelor si cateva cuvinte prietenesti, rostite in aceeasi dulce limba mama, mereu stralucitoare, incerc sa pastrez un oarece echilibru intre estul fermecator, atat de plin de talc, si vestul mercantil, insipid si lipsit de apropieri ( – posibile prejudecati ale mele, ale oricui, ale nimanui).

Imi ceri sa povestesc cum a fost calatoria, cateva momente comice, etc. Intregul drum a fost un chin, care, sunt sigur, ti-ar provoca hohote de ras, chiar daca, sursa care ar relata ar pleda pentru tristete in ceea ce ar spune. As putea asemana acea zi (care a durat mult mai mult, in mine) cu o calatorie la oras a – deja – celebrilor “Leana si Costel”, cu un plus de veridicitate pentru ai mei. Spun doar atat : E dureros si mereu umilitor sa ai asupra ta ochi atintiti dezaprobator, desi singura ta vina e ca ai O legatura (firava, puternica, nu conteaza) cu cei care sunt realizatorii faptulului demn de dezaprobat. Cineva imi spunea ca e binevenita o asa lectie de smerenie. Eu am tacut…

Ma intrebi despre prime impresii, eu spun : e placut. Ma intrebi despre intoarcere, eu spun : e prea devreme, dar sa vedem… Sigur e faptul ca simt o oarecare greutate in a ma desprinde de trecut si ceva durere in urma separarii mele de acele multe lucruri care nu vor mai fi niciodata la fel. Sora mea imi spune ca sunt slab, ca trebuie sa « gandesc pozitiv »(una dintre cele mai comice expresii in viata, pentru mine). Gandire hazardat-bulbucata de vestic inveterat, imi spun… Dar, vai! Ce-i de facut daca are dreptate?

Spuneam candva ca imi doresc un nou inceput, si, iata, ferice de mine, l-am primit, dar nu ma pot apropia de el oricum. As dovedi nitel bun simt daca, cel putin, as raspunde intai la intrebarea : Cum se incepe un inceput?

Pe curand!

Epilog : …Si deasupra orasului, avioanele brazdeaza cerul de la nord la sud, de la est la vest, cu o frecventa mai mare decat cea cu care umbla tramvaiele pe strazile Iasiului…

Iti scriu aceste randuri cand, inca, pe geam pot privi blocurile gri (nu are legatura cu melodia) ale Iasiului sub un cer la fel de gri si parca mut. In acest timp, prin deschizatura ferestrei patrunde zgomotul tramvaiului ce trece strada pe langa blogul unde am locuit destule zile, zgomotul masinilor trecand pe aceeasi strada, si, bineinteles, minunatul zumzet al oamenilor care, prin desisul vietii lor cotidiene gasesc vreme pentru o injuratura strasnica, romaneasca, cu personalitate. Ma intreb: Ce-ar fi potrivit sa spun in aceste momente? Poate ca toata “tarasenia” nu are nicidecum importanta pe care i-o acordam: oamenii se muta mereu, si asta fara mari tristeti, fara tragedii, fara lacrimi, si, de ce nu?, fara imbratisari de adio. Da, asa aud in jurul meu, ca oamenii au uneori nevoia de a fi in alta parte, chiar si permanent. Dar iata ca, sub semnul lui “adio”, ne-am imbratisat, am fost emotionati, asa cum fac niste oameni (a)normali, de altfel. Gandindu-ne la probabilitatea ne-intalnirii, putin a lipsit sa picure si o lacrima, dar prea bine e ca suntem barbati vigurosi, care nu se inmoaie cu una, cu doua…

Asadar, plec. Si, probabil, voi ajunge. Si, probabil, voi uita. Si, atunci, cel mai sigur, totul se va schimba.

Pe curand!